A venit vremea în care omul are de toate, dar nu are pe aproapele, vorbește cu mii, dar nu iubește pe niciunul, se arată lumii, dar se ascunde de cel flămând, de cel singur, de cel căzut.
Părinții pustiei ziceau: „Mai mare este milostenia făcută în taină decât postul și rugăciunea făcute cu slavă.” Căci milostenia nu este doar pâine dată, ci inimă frântă pentru celălalt, nu este doar banul din buzunar, ci lacrima din suflet.
În vremea noastră, înstrăinarea s-a făcut obicei, vecinul nu mai știe de vecin, fratele nu mai plânge cu fratele, iar omul se închide în sine ca într-o cetate fără porți, dar milostenia sparge zidurile, ea este punte între suflete, lumină în întunericul singurătății. Un bătrân spunea: „Când dai, nu întreba dacă merită căci nici Dumnezeu nu ne-a întrebat dacă merităm, când ne-a dat pe Fiul Său.”
Frate, dacă vrei să te mântuiești, caută chipul lui Hristos în cel de lângă tine, nu aștepta să vină cerșetorul la poarta ta, caută-l tu, nu aștepta să ți se ceară, oferă căci milostenia nu este pierdere, ci comoară ascunsă în cer.
Doamne, Cel ce ești izvorul milei, îmblânzește inima mea cea de piatră, Fă-mă să văd durerea celuilalt și să nu trec nepăsător pe lângă el. Dă-mi ochi să văd, mâini să dăruiesc și inimă care nu judecă, ci iubește, ca prin milostenie să mă apropii de Tine, și să fiu aflat vrednic de Împărăția Ta. Amin.
Pustia Inimii 