A venit odată un frate și a zis: „Părinte, am rostit un cuvânt bun, dar nu l-am trăit.” I-am răspuns: „Atunci ai rostit un cuvânt deșert, și mai bine ar fi fost să taci.”
Cuvântul deșert este cuvântul care nu are rădăcină în viața celui ce-l rostește, este ca o frunză ruptă de ram, ca o făgăduință fără faptă, ca o lumină fără ulei. A zis Sfântul Ioan Scărarul: „Grăirea în deșert este înjosirea celui mai de preț dar dat omului, darul cuvântului.”.
Cuvântul adevărat rod al vieții
Sfinții Părinți nu vorbeau mult, dar fiecare cuvânt al lor era plin de har, pentru că venea dintr-o viață curățită. A zis Avva Arsenie: „De multe ori am vorbit și m-am căit; de tăcere, niciodată.” Cuvântul rostit fără trăire este ca o sămânță aruncată pe piatră, nu rodește, nu hrănește, nu zidește.
Cuvântul deșert semn al slavei deșarte
Când omul vorbește fără să trăiască ceea ce spune, o face pentru slavă, pentru laudă, pentru închipuire, este semn al nepriceperii, al îmbuibării, al lipsei de umilință. Cuvântul deșert nu doar că nu folosește, ci poate și să smintească căci cel ce aude și vede nepotrivirea, se tulbură și se răcește.
Frate, mai bine să trăiești un cuvânt și să nu-l rostești, decât să-l rostești și să nu-l trăiești. Cuvântul rostit din viață are putere, chiar dacă e simplu. Cuvântul rostit fără viață e zgomot, chiar dacă e frumos. A zis un bătrân: „Cuvântul care nu zidește, dărâmă.”
Pustia Inimii 