Frate, să știi că pacea inimii nu este o stare care vine din afară, ci un dar care se păstrează prin nevoință lăuntrică. Ispitele vor veni uneori ca furtuni, alteori ca șoapte, dar dacă inima ta este ancorată în Hristos, nu se va clătina.
Pacea nu se păstrează prin fuga de încercări, ci prin rămânerea în rugăciune. Când gândurile se ridică ca valurile, nu te lupta cu ele direct, ci coboară mintea în inimă și rostește cu durere: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”
Această chemare este limanul sufletului în mijlocul mării tulburate.
Părinții pustiei spuneau: „Nu te încrede în liniștea de dinaintea ispitei, ci în pacea de după biruință.” Căci adevărata pace se naște din răbdare, din smerenie și din ascultare, nu din izbânda proprie, ci din încredințarea că Dumnezeu lucrează în taină.
Când ispita te apasă, nu te tulbura, ci adu-ți aminte că și Hristos a fost ispitit și El a biruit prin cuvântul Scripturii, prin tăcere și prin ascultare, așa și tu, fiule, păstrează pacea inimii prin: Trezvie – veghează asupra gândurilor ; Rugăciune – nu înceta să chemi Numele Domnului; Smerenie – nu te bizui pe tine, ci pe harul Lui; Ascultare – nu te izola, ci caută sfatul părintelui duhovnicesc
„Pacea Mea o dau vouă; nu precum dă lumea vă dau Eu.” Ioan 14:27 și această pace nu se pierde decât dacă o înlocuim cu voia proprie.
Pustia Inimii 