Frate, să știi că ascultarea este temelia vieții duhovnicești. Așa cum trupul nu poate sta fără coloană, tot așa sufletul nu poate crește fără ascultare. Ea nu este doar supunere, ci taină a smereniei, punte între voia omului și voia lui Dumnezeu.
Părinții pustiei spuneau: „Cel ce ascultă, nu greșește.” Căci în ascultare se leapădă omul de sine și se face vas al voii dumnezeiești. Nu este ușoară, căci cere tăierea voii proprii, dar este dulce, căci aduce pace și lumină în suflet.
Ascultarea nu înseamnă robie, ci libertate de patimi. Când omul ascultă, nu se micșorează, ci se înalță, nu se pierde, ci se regăsește. Așa au trăit sfinții, nu prin voia lor, ci prin ascultare și au dobândit harul nu prin cuvinte, ci prin tăcerea inimii și supunerea față de părintele duhovnicesc.
Când vine ispita, ascultarea o biruie. Când vine gândul mândriei, ascultarea îl zdrobește. Când vine tulburarea, ascultarea aduce limpezime. Ea este scutul celui neputincios și cununa celui smerit.
„Mai bine să greșești în ascultare, decât să biruiești în voia ta.” căci Dumnezeu nu caută la izbândă, ci la inimă smerită.
Pustia Inimii 