A venit vremea în care omul doarme cu ochii deschiși și umblă cu inima adormită. Nu mai aude glasul conștiinței, nu mai simte fiorul rugăciunii, și nu mai caută fața lui Dumnezeu, ci fața lumii.
Părinții pustiei ziceau: „Mai bine să dormi cu trupul și să veghezi cu sufletul, decât să fii treaz cu ochii și mort cu inima.” Căci somnul duhovnicesc nu vine din oboseală, ci din nepăsare și nepăsarea este începutul pierzării.
Vegherea nu înseamnă doar a sta treaz noaptea, ci a păzi gândul, a cerceta inima, a opri limba de la vorbă deșartă și a ridica mintea spre cer. Cel ce veghează, se roagă, cel ce se roagă, se trezește iar cel ce se trezește, vede adevărul.
În vremurile noastre, somnul duhovnicesc se îmbracă frumos în distracție, în griji, în ecrane, în vorbe multe și în tăceri goale, dar sufletul simte că se stinge, că se pierde, că se înstrăinează.
De aceea, frate, trezește-te! Nu aștepta ceasul morții ca să te întrebi de ce ai dormit, ci întreabă-te acum: „Unde este Dumnezeu în ziua mea? Unde este rugăciunea în gândul meu? Unde este vegherea în viața mea?”
Pustia Inimii 