A venit odată un frate și m-a întrebat: „Părinte, de ce sfinții se cutremură pentru un gând, iar noi păcătuim cu fapta și abia ne rușinăm?” I-am răspuns: „Pentru că sfinții nu luptă cu păcatul în trup, ci în gând și acolo, lupta e mai ascuțită, mai tăcută, mai adâncă.”
Frate, să știi că păcatul nu începe cu fapta, ci cu gândul. A zis Avva Moise: „Cel ce taie păcatul în gând, nu va ajunge să-l taie în faptă.” Sfinții se nevoiesc în taină, în adâncul inimii, acolo unde nimeni nu vede, dar Dumnezeu cercetează. Ei nu se tem doar de păcatul văzut, ci și de umbra lui.
Lupta sfinților război nevăzut
Pentru noi, păcatul e uneori o cădere, alteori o obișnuință, pentru sfinți, e o rană în iubirea față de Dumnezeu, ei simt în inimă orice gând străin ca pe o durere. A zis Sfântul Macarie Egipteanul: „Mintea izvorăște răutatea, iar dacă nu o oprești acolo, ea se revarsă în mădulare.” De aceea, sfinții păzesc gândul ca pe o cetate.
Ei nu se luptă cu păcatul doar când vine, ci îl întâmpină înainte să se nască. Nu așteaptă să cadă, ci veghează să nu se clatine și pentru că lupta lor e duhovnicească, sensibilitatea lor e duhovnicească, ce nouă ni se pare nimic, lor li se pare prăpastie.
De ce sunt sfinții atât de sensibili?
– Pentru că iubesc pe Dumnezeu cu inimă curată.
– Pentru că au văzut lumina și nu mai pot suporta umbra.
– Pentru că au coborât în adâncul inimii și știu cât de ușor se poate întuneca.
– Pentru că au biruit păcatul în trup și acum îl simt în gând ca pe o otravă.
A zis un bătrân: „Când sufletul se curățește, simte păcatul ca pe o rană, chiar dacă e doar în gând.” Și a zis altul: „Cel ce se teme de gând, se va păzi și de faptă.”
Așadar, frate, dacă vrei să înțelegi sfinții, nu-i privi doar în faptele lor, ci în gândurile lor și dacă vrei să te apropii de viața lor, începe să păzești gândul căci acolo începe sfințenia.
Pustia Inimii 