Metanierul nu este brățară, nu este bijuterie, nu este amuletă. Este o unealtă duhovnicească, un toiag al rugăciunii, un fir care leagă inima de cer. Părinții din pustie îl purtau cu smerenie, nu cu ostentație îl foloseau pentru a număra suspinele, nu pentru a atrage privirile.
Astăzi însă, vedem tot mai mulți oameni purtând câte două, trei, patru, chiar cinci metaniere la mână, ca și cum ar fi colecții de modă. Le aleg după culoare, după locul de proveniență, după cât de „sfințite” sunt, dar uită scopul lor, rugăciunea neîncetată. Este ca și cum ai purta o cruce doar pentru design, fără să crezi în Cel răstignit.
Metanierul sabie a inimii
Sfântul Paisie Aghioritul spunea că metanierul este „pușca monahului”. Cu el tragi în gândurile rele, în patimi, în împrăștiere, dar ce folos are o armă dacă o porți doar la vedere și nu o folosești? Ce folos are metanierul dacă nu rostești pe el măcar o dată: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”?
Îndreptare și trezvie
Nu este păcat să porți metanierul, nu are sens să-l porți fără rugăciune, fără trezvie, fără înțeles. Mai bine unul singur, folosit cu lacrimi, decât cinci, purtați ca podoabă, mai bine ascuns în buzunar și folosit în taină, decât arătat pe mână și uitat.
Așadar, frate, dacă porți metanierul, fă din el scară spre cer, nu decor pământesc. Roagă-te pe el, nu te făli cu el și dacă vezi pe cineva purtând mai multe, nu judeca, ci roagă-te ca Dumnezeu să-i aprindă inima pentru rugăciune adevărată.
Metanierul istorie, rost și rânduială
Metanierul, cunoscut și sub numele de „mătănii” sau „șirag de rugăciune”, este o unealtă duhovnicească născută din nevoia de a păstra mintea adunată în rugăciune. Nu este o invenție modernă, ci o lucrare veche, crescută în sânul monahismului ortodox, mai ales în pustia Egiptului, în Nitria, Scetis și Tebaida.
Înainte de metanier cum se rugau părinții
În vremurile de început, părinții pustiei nu aveau metaniere, se rugau în tăcere, în genunchi, cu mâinile ridicate sau întinse la pământ. Unii foloseau pietricele, mutându-le dintr-o parte în alta pentru fiecare rugăciune, alții făceau semne pe nisip sau pe pereții chiliei, rugăciunea era neîncetată, iar mijloacele erau simple, dar pline de duh.
Dumnezeu, în iconomia Sa, a luminat inimile părinților și a rânduit metanierul ca sprijin pentru cei ce se nevoiesc. Astfel, s-a născut metanierul o înșiruire de noduri sau bobițe, fiecare purtând o rugăciune, fiecare fiind o treaptă spre cer.
De ce din lână? Taina materialului
Metanierul se recomandă a fi din lână, și nu întâmplător. Lâna este materialul cel mai smerit, cel mai viu, cel mai potrivit pentru lucrarea inimii. Iată câteva rațiuni duhovnicești: Simbol al jertfei – Lâna vine de la oaie, animalul blând și jertfelnic, simbol al lui Hristos, Păstorul cel Bun. Căldură și viață – Lâna păstrează căldura, asemenea rugăciunii care încălzește inima. Elasticitate și tăcere – Nodurile din lână nu fac zgomot, nu distrag, ci îndeamnă la liniște și cugetare. Tradiție athonită – În Sfântul Munte Athos, metanierele se împletesc din lână neagră, simbol al pocăinței și al întristării dătătoare de bucurie.
Folosirea metanierului cum lucrau părinții
Părinții îl țineau în mâna stângă, între degetul mare și arătător, iar cu dreapta se închinau. La fiecare nod rosteau: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.” Uneori adăugau rugăciuni către Maica Domnului sau sfinți. Metanierul era folosit în chilie, pe drum, în biserică, în taină oriunde și oricând.
Așadar, metanierul nu este doar un obiect, ci o cale, nu este doar o unealtă, ci o chemare să-l folosim cu trezvie, cu inimă curată, cu dor de Dumnezeu și să nu uităm că nu metanierul mântuiește, ci rugăciunea rostită cu el.
Pustia Inimii 