Frate, să știi că bucuria în Hristos nu este veselie lumească, nici râs fără măsură, ci o lumină lăuntrică ce izvorăște din unirea cu El. Este pacea care vine după furtună, este liniștea care se naște din rugăciune, este strălucirea sufletului care a fost curățit prin lacrima pocăinței.
Această bucurie nu se clatină când vin necazurile, căci nu se sprijină pe cele trecătoare. Ea este ca focul din rugul lui Moise, arde, dar nu mistuie. O simți în tăcerea inimii, când zici cu dor: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!” și simți că nu ești singur, că El este acolo, în adâncul ființei tale.
Părinții pustiei spuneau: „Când sufletul se unește cu Hristos, chiar și în lacrimă se află bucurie.” Căci bucuria adevărată nu vine din lipsa durerii, ci din prezența lui Dumnezeu. Ea nu are nevoie de cuvinte, ci de inimă curată, nu se arată în fața oamenilor, ci se ascunde în taina chiliei sufletului.
Nu o căuta în afară, fiule, căci nu o vei găsi, ci intră în cămara inimii tale, închide ușa gândurilor și roagă-te Tatălui în ascuns și El, Care vede în ascuns, îți va da bucuria care nu se ia, care nu se pierde, care nu se sfârșește.
„Bucurați-vă pururea întru Domnul; iarăși zic: Bucurați-vă!” (Filipeni 4:4)
Pustia Inimii 