Frate, să știi că nu este dar mai scump pe care îl poate aduce omul înaintea lui Dumnezeu decât lacrima pocăinței. Nu este o lacrimă obișnuită, ci una care izvorăște din adâncul inimii zdrobite, din conștiința propriei neputințe și din dorul după curăție.
Lacrimile acestea nu sunt semn de slăbiciune, ci de putere duhovnicească. Ele spală sufletul mai bine decât toate apele pământului așa cum roua cade peste pământul ars de soare și-l face roditor, tot așa lacrima pocăinței cade peste inima împietrită și o face din nou vie.
Părinții pustiei spuneau: „Mai de preț este o lacrimă din pocăință decât o mie de cuvinte în rugăciune fără inimă.” Căci Dumnezeu nu caută la vorbirea noastră, ci la zdrobirea inimii și unde este inimă zdrobită, acolo vine harul, acolo Se sălășluiește Hristos.
Nu fugi de lacrimă, fiule, ci caut-o cu smerenie. Nu o forța, dar nici nu o disprețui, ea vine când sufletul se vede pe sine așa cum este și strigă: „Miluiește-mă, Doamne, că am greșit!” Și atunci, în taina acelei lacrimi, se naște o bucurie pe care lumea nu o cunoaște, bucuria iertării. „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.”
Pustia Inimii 