Frate, sufletul se curăță prin tăcere și rugăciune, am învățat că smerenia este temelia mântuirii, iar discernământul este pavăza împotriva rătăcirii, „Dumnezeu ne vrea smeriți nu proști” nu este o ironie, ci o chemare la trezvie duhovnicească. Să nu confundăm blândețea cu slăbiciunea, nici ascultarea cu lipsa de judecată.
În vremurile noastre, vedem cum unii creștini, sub pretextul apărării Ortodoxiei, instigă poporul împotriva clasei politice, a altor ideologii, sau a celor diferiți. Această lucrare nu este a Duhului Sfânt, ci a duhului tulburării, ei nu apără credința, ci o folosesc ca paravan pentru ură, mândrie și dezbinare. Nu seamănă cu viața Sfinților Părinți, care au apărat credința prin nevoință, post, rugăciune și luminarea harului nu cu burțile pline și cu gura slobodă. Sfântul Apostol Pavel spune: „Căci nu este Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii” (1 Corinteni 14,33). „Dacă cineva propovăduiește altă Evanghelie decât cea pe care ați primit-o, să fie anatema” (Galateni 1,9).
Despre Antihrist și lucrarea lui
Cuvântul „antihrist” nu desemnează doar o persoană viitoare, ci și o lucrare prezentă, subtilă, care se opune duhului lui Hristos. Antihristul este cel care se pune „împotriva” sau „în locul” lui Hristos, adică înlocuiește Evanghelia cu o ideologie, iubirea cu judecata, smerenia cu mândria. Sfântul Ignatie Briancianinov: „Cel ce nu are Duhul lui Hristos, acela este deja al antihristului, chiar dacă poartă numele de creștin.”
Când credința este transformată în armă politică, când Evanghelia este folosită pentru ură, când creștinismul devine pretext pentru revoltă acolo este lucrare antihristică, nu este apărare a Ortodoxiei, ci deformare a ei.
Cum ne păzim?
Nu cu panică, ci cu trezvie, nu cu strigăt, ci cu rugăciune, nu cu ură, ci cu iubire. Să ne întoarcem la viața duhovnicească: la post, la smerenie, la discernământ să nu ne lăsăm furați de vocile care strigă, ci să ascultăm glasul blând al lui Hristos. El nu a venit să răstoarne tronuri, ci să vindece inimi.
Trei pilde din Pateric
1. Pilda celor doi frați și lumânarea stinsă!
Erau doi frați care trăiau în dragoste și pace. Vrăjmașul, zavistuindu-le liniștea, a stins lumânarea aprinsă de fratele mai mic. Fratele mai mare, mâniindu-se, l-a lovit peste obraz, dar cel mic, cu smerenie, i s-a închinat până la pământ și i-a zis: „Iartă-mă, frate, că te-am mâhnit o voi aprinde din nou.” Puterea smereniei a alungat diavolul, care s-a jeluit că nu poate birui pe cel ce se smerește. Smerenia adevărată dezarmează răul, nu răspunsul dur, ci blândețea înțeleaptă biruie.
2. Pilda monahului izgonit de la masă!
Un monah smerit a venit în vizită la o mănăstire. La masa frățească, unii l-au izgonit, zicând: „Ce cauți aici?” El a ieșit fără să se tulbure. Mai târziu, chemat înapoi, a venit fără să arate vreo supărare. Întrebat ce a simțit, a răspuns: „Am socotit că nu sunt vrednic să stau cu voi, iar când m-ați chemat, am primit ca pe o milă.” Smerenia nu se tulbură de nedreptate, ci o primește ca pe o lecție, nu se răzbună, ci se roagă.
3. Pilda sihastrului care se credea desăvârșit!
Un sihastru bătrân, socotind că a împlinit toate poruncile, s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate ce-i mai lipsește. Dumnezeu i-a spus în vedenie: „Mergi la cutare mănăstire și fă ce-ți va spune arhimandritul.” Acolo, i s-a cerut să spele vasele și să slujească fraților. Sihastrul a înțeles că mândria îl înșelase și s-a smerit. Fără ascultare și smerenie, chiar și faptele bune pot deveni prilej de mândrie. Discernământul vine din supunerea voii lui Dumnezeu, nu din încrederea în sine.
Aceste pilde ne arată că smerenia nu este slăbiciune, ci putere ascunsă în blândețe, iar discernământul este lumina care ne ferește de rătăcirea extremismului și de falsa evlavie. Cine se smerește cu minte trează nu va cădea în capcana celor care folosesc credința ca armă ideologică.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Nu este nimic mai rău decât să faci din religie o unealtă pentru interesele tale.” Când credința este folosită pentru a instiga populația împotriva clasei politice sau a altor ideologii, nu mai este lucrare duhovnicească, ci ideologie radicală. Asemenea oameni cad în extremism, confundând râvna cu judecata, și se îndepărtează de duhul blândeții și al păcii.
Fiule al Bisericii, să ne așezăm cu mintea în liniște și să privim cu ochii duhovnicești cum extremismul religios, chiar și atunci când se pretinde ortodox, poate deveni o lucrare antihristică adică potrivnică lui Hristos, chiar dacă poartă numele Lui.
Învățătura antihristică și o falsă evlavie
Antihristul nu vine doar ca o persoană la sfârșitul veacurilor, ci lucrează deja prin orice învățătură care se opune duhului lui Hristos. Când credința este transformată în ideologie, când Evanghelia este folosită pentru ură, când creștinismul devine pretext pentru revoltă acolo este lucrare antihristică.
Concluzie
Ortodoxia nu se strigă, ci se trăiește, nu se impune, ci se mărturisește cu blândețe, nu se înalță pe ruinele altora, ci se zidește în tăcere și iubire. Cine se smerește cu minte trează nu va cădea în capcana celor care folosesc credința ca armă ideologică. Frate, să nu ne lăsăm înșelați de cei care strigă „Ortodoxie!” dar seamănă ură, să ne păzim de învățătura antihristică, care se ascunde sub aparența râvnei, să rămânem în Hristos, în blândețe, în adevăr, în luminarea Harului.
Doamne Iisuse Hristoase miluiește-ne!
Pustia Inimii 