Nimic nu-i mai mare decât a rosti din adâncul inimii: „Te iubesc, Hristoase!” Această mărturisire nu este doar o vorbă, ci o ardere, o jertfă, o înviere.
În Pateric, părinții ne-au învățat că iubirea adevărată nu se rostește cu ușurință, ci se trăiește în tăcerea inimii, în lacrima rugăciunii, în răbdarea necazurilor. A spune lui Hristos „Te iubesc” este a te dezbrăca de sine, a te arunca în focul iubirii Sale, fără să ceri nimic în schimb, este curajul de a fi văzut de El așa cum ești, gol, slab, dar doritor.
Pilda bătrânului!
Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Cum pot să-L iubesc pe Hristos?” Iar bătrânul i-a răspuns: „Dacă vrei să-I spui că-L iubești, să nu te rușinezi de crucea ta, să nu te temi de lume, nici de gândurile tale, să te rogi în ascuns și să-I spui: ‘Doamne, știu că sunt nimic, dar Te iubesc!’ Și atunci El va veni și va face sălaș în inima ta.”
Iubirea care nu cere, ci dăruiește!
Adevărata iubire, spune Patericul, nu zice: „Te iubesc, dă-mi!” ci „Te iubesc, mă dau!” Așa cum Hristos S-a dat pe cruce, tot așa și tu, fiule, să te dai în fiecare zi în rugăciune, în milostenie, în tăcere, în ascultare. Să nu cauți simțiri dulci, ci să cauți voia Lui.
Curajul de a fi nebun pentru Hristos!
În pustie, mulți au fost socotiți nebuni de lume, dar înțelepți înaintea lui Dumnezeu. A spune „Te iubesc, Hristoase” este a fi nebun pentru El, a nu te rușina de Evanghelie, a nu te teme de batjocura oamenilor așa cum Zaheu a alergat și s-a suit în sicomor, așa și tu să alergi spre El, fără să te uiți înapoi.
Frăție, dacă vrei să ai curajul de a-I spune lui Hristos „Te iubesc”, începe prin a-L iubi în fratele tău, în săracul, în cel ce te rănește și rostește cu inima zdrobită, dar plină de nădejde: „Te iubesc, Doamne, ajută neputinței mele!” Atunci cerul se va deschide și pacea Lui va coborî peste tine.
Pustia Inimii 