Frate, nu e greu să arăți smerit în Biserică, nu e greu să stai cu capul plecat, să rostești rugăciuni, să aprinzi lumânări, dar ce folos are o față smerită, dacă inima e plină de judecată? Ce folos are o rugăciune rostită, dacă după ce ieși din Biserică, osândești pe toți?
Viclenia aceasta este mai primejdioasă decât păcatul văzut, căci păcătosul care se știe păcătos poate plânge și se poate întoarce, dar cel ce se crede drept, cel ce se ascunde sub chipul evlaviei, acela nu se pocăiește, ci se învârtoșează.
Domnul a spus limpede: „Cu ce judecată judecați, cu aceea veți fi judecați.” Nu a spus că vom fi judecați pentru păcatul altuia, ci pentru felul în care l-am privit, nu pentru că am văzut căderea, ci pentru că am disprețuit căzutul.
Cei ce vin la Biserică și iau chipul rugătorului, dar apoi judecă pe aproapele, pe preot, pe vecin, pe tânăr, pe bătrân aceia nu s-au întâlnit cu Hristos, ci cu propria lor părere și nu au intrat în Biserică, ci doar în clădire.
Adevărata smerenie nu se vede, ci se simte, nu se laudă, ci se ascunde, nu judecă, ci plânge, nu se crede mai bun, ci mai nevrednic și tocmai de aceea, este plină de har.
Frate, nu te înșela. Nu te mângâia cu prezența ta la slujbă, dacă viața ta e lipsită de milă, nu te socoti rugător, dacă limba ta rănește, nu te crede drept, dacă inima ta nu iartă căci Dumnezeu nu caută la față, ci la inimă.
Să ne rugăm să nu fim chipuri de evlavie, ci vase de Duh, să nu fim pricină de sminteală, ci mărturie vie, să nu fim judecători, ci frați căci numai așa vom fi ai lui Hristos.
Pustia Inimii 