Frăție, boala nu este doar o durere a trupului, ci o chemare a sufletului. Cancerul, suferința, neputința toate acestea, deși par întuneric, pot fi începutul unei lumini, nu pentru că sunt bune în sine, ci pentru că, prin ele, omul se dezbracă de sine și se îmbracă în Hristos.
Sfinții Părinți ne învață că boala este o școală a smereniei, ea ne arată cât de fragili suntem, cât de trecători, cât de puțin stăpânim, ne învață să nu ne mai punem nădejdea în trup, ci în Dumnezeu, ne învață să nu mai alergăm după lume, ci să ne întoarcem în inimă.
Cancerul nu este doar o boală, ci o cruce și crucea, dacă e purtată cu credință, devine scară spre cer. Mulți se întreabă „De ce eu?”, dar puțini întreabă „Cum pot să trăiesc această suferință cu Hristos?” Căci nu durerea ne pierde, ci lipsa sensului și nu moartea ne înfricoșează, ci faptul că nu știm ce înseamnă să murim în Hristos.
Moartea nu este sfârșit, ci întâlnire, este clipa în care sufletul se desparte de trup și se apropie de Izvorul vieții, este momentul în care toate măștile cad, toate vorbele tac, toate gândurile se limpezesc și rămâne doar adevărul, cine suntem în fața lui Dumnezeu.
Să nu ne temem de moarte, ci de o viață fără sens, să nu fugim de suferință, ci de păcat, să nu ne rugăm doar pentru vindecare, ci pentru mântuire căci mai bine un trup bolnav și un suflet curat, decât un trup sănătos și o inimă moartă.
Sfântul Ambrozie spunea: „Dacă e nevoie, omul înțelept își va da trupul cu bucurie spre moarte, pentru Hristos.” Nu pentru că dorește durerea, ci pentru că vede dincolo de ea, pentru că știe că moartea nu este despărțire, ci unire. Nu este pierdere, ci câștig, nu este întuneric, ci lumină dacă Hristos este acolo.
Pustia Inimii 