Frate, să nu te înșeli, creștinul este chemat să iubească fără măsură, dar nu fără discernământ. Scriptura ne spune: „Nu iubiți lumea, nici cele din lume. Dacă iubește cineva lumea, iubirea Tatălui nu este în el.” Dar tot ea ne poruncește: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.”
Lumea în sensul duhovnicesc este sistemul păcatului, al mândriei, al desfrâului, al lăcomiei, al minciunii, al slavei deșarte, este duhul care se împotrivește lui Dumnezeu, care ne trage în jos, care ne face să uităm de veșnicie, această lume trebuie urâtă, lepădată, răstignită în noi.
Dar omul, chiar și căzut, chiar și rătăcit, chiar și păcătos, este chipul lui Dumnezeu. Nu urâm omul, ci păcatul din el, nu disprețuim sufletul, ci ne rugăm pentru el, nu ne înălțăm deasupra lui, ci ne smerim și plângem pentru el.
Prin Dumnezeu iubim omul, chiar și când e vrăjmaș, chiar și când ne rănește, chiar și când hulește, căci iubirea adevărată nu vine din fire, ci din har și cel ce iubește pe Dumnezeu, va iubi și pe omul creat de El, nu pentru ce este, ci pentru ce poate deveni.
Să urâm păcatul, dar să nu urâm păcătosul, să fugim de duhul lumii, dar să nu fugim de cei ce sunt robiți de el, să fim lumină, nu sabie, să fim rugăciune, nu judecată, să fim milă, nu dispreț.
Așa au trăit sfinții, au urât lumea, dar au iubit omul, au disprețuit păcatul, dar au plâns pentru păcătos, au fost neînduplecați cu rătăcirea, dar blânzi cu cel rătăcit și tocmai de aceea, au fost ai lui Hristos.
Pustia Inimii 