Frate, să știi că lumea nu citește Scriptura, ci ne citește pe noi, nu ascultă predici, ci ne ascultă vorbele, nu intră în biserică, ci ne privește cum trăim și dacă viața noastră nu este lumină, atunci prin noi se întunecă numele lui Dumnezeu.
Prin faptele noastre, prin cuvintele noastre, prin atitudinile noastre, oamenii credincioși sau necredincioși ajung să hulească pe Dumnezeu. Când suntem mândri, când suntem răi, când suntem mincinoși, când suntem leneși, când suntem neatenți, când suntem necurajoși nu doar că păcătuim, ci dăm prilej de sminteală. Și ce e mai grav: Biserica e judecată prin noi, nu pentru ce învață, ci pentru cum trăim.
Apostolul Pavel striga: „Numele lui Dumnezeu este hulit între neamuri din pricina voastră.” Ce cuvânt greu! Nu din pricina celor ce nu cred, ci din pricina celor ce cred, dar nu trăiesc, din pricina celor ce poartă crucea pe piept, dar nu în inimă, din pricina celor ce se roagă cu buzele, dar nu cu viața.
Când trecem strada pe roșu, când vorbim urât, când suntem nepoliticoși, când conducem cu mânie, când ne purtăm cu dispreț oamenii nu văd un om, ci văd „un creștin” și atunci spun: „Așa sunt toți.” Și hulesc. Și se îndepărtează. Și nu mai vor să audă de Biserică.
Viața duhovnicească nu e doar în biserică, ci în tot ce facem. În cum salutăm, în cum răspundem, în cum ne îmbrăcăm, în cum ne purtăm cu cei slabi, cu cei obosiți, cu cei care nu cred. Dacă nu suntem blânzi, dacă nu suntem curați, dacă nu suntem smeriți atunci suntem pricină de cădere, nu de ridicare.
Frate, trezește-te! Nu e de ajuns să mergi la slujbă, nu e de ajuns să postești, nu e de ajuns să citești. Trebuie să fii lumină, trebuie să fii mărturie, trebuie să fii chip al lui Hristos, căci altfel, nu doar că nu mântuiești pe nimeni, ci te pierzi pe tine și pe alții.
Pustia Inimii 