Judecata este o otravă dulce, se strecoară în sufletul nostru sub chipul grijii, al dreptății, al interesului pentru binele comun, dar în adânc, ea ne desparte de Hristos căci Domnul nu ne-a poruncit să judecăm lumea, ci să o iubim și să ne curățim pe noi înșine.
În vremurile noastre, judecata s-a făcut obicei. Judecăm politicieni, conducători, vecini, preoți, străini, chiar și pe cei apropiați. Ne dăm cu părerea despre toate, dar nu ne dăm seama că, în timp ce vorbim despre alții, sufletul nostru se usucă, Duhul se retrage, iar în locul lui rămâne neliniștea, mânia, dezbinarea.
Grijile lumești, politica, știrile, scandalurile, pasiunile, banii, imaginea toate acestea ne fură inima, nu pentru că sunt rele în sine, ci pentru că le lăsăm să ne stăpânească, în loc să ne rugăm, comentăm, în loc să ne smerim, ne înfierăm, în loc să ne pocăim, ne justificăm.
Adevăr îți spun, nu poți sluji și lui Hristos, și duhului lumii, nu poți aprinde candela și televizorul în același timp, fără ca unul să stingă pe celălalt, nu poți avea pacea lui Dumnezeu dacă mintea îți este plină de certuri, de analize, de frici și de planuri omenești.
Viața în Hristos este simplă, să te rogi, să te smerești, să iubești, să taci când e nevoie, să vorbești cu blândețe, să nu te amesteci în ce nu zidește. Nu înseamnă să fugi de lume, ci să nu te lași tras în vâltoarea ei, să fii în lume, dar să nu fii al lumii.
Dacă vrei să păstrezi duhul, păzește-ți gura, ochii și gândurile. Nu te înflăcăra pentru idei, ci pentru Hristos, nu te încrede în puterea omului, ci în mila lui Dumnezeu, și mai ales, nu judeca nici pe cei mari, nici pe cei mici, căci judecata nu ne aparține, ci Celui ce vede inimile.
Pustia Inimii 