Nevoința nu este o lucrare văzută, ci o taină a inimii. Mulți o socotesc în posturi lungi, în privegheri și în înfrânări trupești, dar puțini o cunosc ca război nevăzut cu gândurile și cu patimile ce se ascund în adâncul sufletului. Adevăr îți spun, mai greu este să biruiești mândria ascunsă decât să postești patruzeci de zile.
Patimile ascunse sunt ca șerpii sub piatră nu-i vezi, dar te mușcă când te odihnești. Ele se hrănesc din uitarea de Dumnezeu, din slava deșartă, din judecarea aproapelui, din dorința de a fi văzut și lăudat și tocmai pentru că sunt ascunse, omul se crede liber, dar este rob.
Lupta cu ele cere trezvie, adică priveghere a minții și a inimii. Să nu lași gândul să zăbovească în ce nu zidește, să nu te încrezi în pacea ta, căci adesea este somnul sufletului, să nu te mângâi cu faptele tale bune, căci ele pot fi prilej de cădere dacă nu sunt însoțite de smerenie.
Nevoința adevărată este să te vezi mai jos decât toți, să nu te socotești vrednic de nimic, și totuși să nu încetezi a te ruga, a plânge, a cere milă, căci Dumnezeu nu caută la mărimea nevoinței, ci la curăția inimii.
Așa grăiau părinții: „Mai bine să mănânci carne și să nu judeci, decât să postești și să osândești.” Și iarăși: „Cel ce se vede pe sine păcătos, mai mare este decât cel ce face minuni.”
Fiule, nu te teme de lupta aceasta, ci primește-o ca pe o cale spre lumină, căci patimile nu sunt biruite prin puterea omului, ci prin harul ce vine în smerenie și răbdare.
Pustia Inimii 