Frate, să nu ne înșelăm, nu există om fără de păcat, nu există suflet curat prin sine, ci doar prin har și totuși, vedem cum mulți urăsc pe cei ce cad în păcate grele homosexualitate, desfrânare, curvie, dar nu plâng pentru propriile păcate, mai subtile, dar la fel de pierzătoare.
Judecăm păcatul altuia prin comparație cu ce nu facem noi. Spunem: „Eu nu sunt ca acela,” dar uităm că suntem bârfitori, mincinoși, ironici, ipocriți, aroganți, mândri, plini de orgoliu și toate acestea sunt păcate care ne despart de Dumnezeu. Nu sunt mai ușoare, ci mai ascunse și nu sunt mai puțin grave, ci mai viclene.
Domnul nu a spus: „Fericit cel ce nu cade în păcate mari.” Ci a spus: „Fericit cel ce se pocăiește,” nu a lăudat pe cel ce se crede drept, ci pe vameșul care se bătea în piept, nu a primit pe cel ce osândea, ci pe cel ce plângea.
Când urâm omul pentru păcatul lui, nu suntem în Duhul lui Hristos căci Hristos a venit să vindece, nu să lovească. A venit să ridice, nu să disprețuiască, a venit să moară pentru păcătoși, nu să-i alunge și dacă noi nu avem aceeași inimă, atunci nu suntem ai Lui.
Sfinții nu au urât pe păcătos, ci păcatul, nu s-au înălțat deasupra celor căzuți, ci s-au coborât în rugăciune pentru ei. Nu au strigat în piață, ci au plâns în chilie și tocmai de aceea, au fost lumini în întuneric.
Frate, nu te socoti mai bun pentru că nu ai păcatul altuia căci poate păcatul tău e mai adânc, mai ascuns, mai greu de vindecat. Nu te înălța, ci smerește-te, nu judeca, ci roagă-te, nu urî, ci iubește cu durere căci numai așa vei fi fiu al milostivirii, nu al osândei.
Pustia Inimii 