„Doamne, Dumnezeul meu, Mântuitorul meu și al întregii lumi, Te iubesc, Te doresc și vreau să fiu veșnic cu Tine…” Așa începe strigătul inimii care cunoaște Adevărul, care a gustat din dulceața harului și totuși, în taina libertății, alege contrariul. Este un paradox dureros, o rană adâncă în sufletul celui ce nu mai poate spune că nu știe, ci doar că nu vrea… sau nu poate să vrea.
Lupta nu mai este între lumină și întuneric, ci între voință și alegere
Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că „lucrarea de căpetenie în ceea ce ne privește e lupta cu păcatul” și că trebuie să ne înarmăm cu panoplia creștină postul, rugăciunea, privegherea, paza simțurilor, citirea Cuvântului lui Dumnezeu, dar ce se întâmplă când toate acestea sunt cunoscute, practicate, și totuși alegerea rămâne greșită?
Cunoașterea nu mântuiește singură, legerea este locul unde se dă războiul
Sfântul Ioan Scărarul ne învață că între momeală, consimțământ și robire există trepte. Păcatul nu vine ca o furtună, ci ca o insinuare, o însoțire a gândului, o înclinare a sufletului spre ceea ce știe că nu e bine, și totuși, sufletul consimte. De ce? Pentru că voința este slăbită, pentru că inima nu mai arde, pentru că iubirea s-a răcit și atunci, alegerea devine o simplă reacție, nu o decizie conștientă.
Paradoxul iubirii trădate de alegere
A iubi pe Dumnezeu și a alege împotriva Lui este o formă de trădare care nu vine din ură, ci din slăbiciune, este ca și cum Petru, după ce a spus „Tu ești Hristosul”, s-ar fi întors la mrejele lui, nu din necredință, ci din frică, dar Domnul nu ne părăsește, El nu se retrage din inima care Îl cheamă, chiar dacă acea inimă Îl rănește. Harul Său rămâne, așteptând pocăința, așteptând lacrima care spune „Doamne, nu știu de ce aleg greșit, dar nu vreau să mai aleg fără Tine.”
Cum se rezolvă acest paradox?
Prin sinceritate absolută, recunoașterea că alegerea greșită nu este o întâmplare, ci o decizie Și că această decizie poate fi schimbată prin rugăciune arzătoare, nu doar cuvinte, ci strigăt din adâncul ființe „Doamne, ia-mă cu forța iubirii Tale, căci eu nu mai pot să mă iau singur.” Prin pocăință continuă nu doar regret, ci transformare. Pocăința nu este doar plâns, ci schimbare de direcție. Prin unirea cu Hristos în Taina Euharistiei, acolo unde alegerea greșită se dizolvă în iubirea care nu judecă, ci vindecă.
Alegerea care vindecă
Alegerea greșită nu este sfârșitul, este începutul unei lupte mai adânci, mai personale, mai mistice, este locul unde Dumnezeu nu ne cere perfecțiune, ci sinceritate, nu ne cere sfințenie imediată, ci dorință de sfințenie și dacă astăzi alegem greșit, dar plângem pentru alegerea noastră, Dumnezeu ne primește ca pe fiul risipitor, pentru că în lupta duhovnicească, nu victoria ne mântuiește, ci întoarcerea.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel Viu, Tu, Care ai coborât din slavă pentru a ridica firea mea căzută, Tu, Care ai murit pentru mine, deși știai că Te voi răni iar și iar, Tu, Care nu Te scârbești de întoarcerea mea repetată, primește, Doamne, această rugăciune a inimii mele zdrobite.Știu, Doamne, ce este bine, știu ce înseamnă iubirea Ta, ce înseamnă lumina Ta, ce înseamnă unirea cu Tine, și totuși, aleg întunericul. Nu din neștiință, ci din slăbiciune, nu din lipsă de har, ci din lipsă de voință, iartă-mă, Doamne, că Te cunosc și totuși Te trădez. Nu mă lăsa să rămân în această stare, nu mă lăsa să mă obișnuiesc cu alegerea greșită, nu mă lăsa să mă mint că e normal să cad, ci aprinde în mine focul dorului de Tine, focul care mistuie păcatul, focul care nu mă lasă să dorm în nepăsare. Dă-mi, Doamne, voință curată. Dă-mi inimă întreagă. Dă-mi lacrimi care spală alegerea greșită. Dă-mi gând care nu se abate de la Tine. Dă-mi puterea să aleg binele, chiar când răul pare dulce. Dă-mi harul să Te iubesc mai mult decât pe mine însumi. Tu ești Dumnezeul alegerii bune, Tu ești Lumina care nu se stinge, Tu ești Iubirea care nu se răzbună, Tu ești Răbdarea care nu se termină. Primește-mă, Doamne, iar și iar, până când alegerea mea va fi veșnică, Tu și numai Tu. Amin.
Pustia Inimii 