În viața duhovnicească, metanierul nu este un simplu obiect liturgic, ci o unealtă tainică, un sprijin discret al sufletului în urcușul său spre Dumnezeu, el este o mărturie a unei tradiții vii, o prelungire materială a inimii care se roagă. Cu el în mână, sfinții au biruit ispitele, au aprins focul rugăciunii și au păstrat trezvia minții în mijlocul lumii tulburate.
Ce este metanierul?
Metanierul este un șirag de noduri sau mărgele, de obicei din lână, împletite în formă de cruce, folosit pentru rostirea rugăciunii lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.” Aceste noduri nu sunt simple înnădiri de fir, ci cruci împletite, menite să alunge lucrarea celui rău, care odinioară desfăcea nodurile unui monah ce se ruga. Îngerul Domnului i-a arătat acelui monah cum să le împletească astfel încât să nu mai poată fi desfăcute.
Simbolismul metanierului
Lâna amintește că suntem oi ale Păstorului cel Bun, Hristos, culoarea neagră semn al întristării mântuitoare, al pocăinței care aduce bucurie. crucea de la capăt pecetluiește jertfa lui Hristos și biruința luminii asupra întunericului, funda uneori prezentă, este simbol al lacrimilor pocăinței sau al amintirii că trebuie să ne întristăm pentru păcate.
Funcția duhovnicească
Metanierul este un sprijin pentru rugăciunea neîncetată, nu are puteri magice, nu este o amuletă, ci un obiect de cult curat ortodox. El ajută la adunarea minții, la păstrarea ritmului rugăciunii, la evitarea rătăcirii gândurilor. Este folosit nu doar în mănăstiri, ci și de mireni, în forme mai mici 33, 50 sau 100 de noduri în funcție de canonul primit sau de timpul disponibil.
Metanierul în viața credinciosului
A purta metanierul nu înseamnă doar a-l avea în buzunar sau la încheietura mâinii, înseamnă a-l folosi cu trezvie, cu inimă smerită, cu dor de Dumnezeu. El este o chemare tăcută la rugăciune, o aducere aminte că suntem în prezența Celui ce ne iubește fără margini. Prin el, rugăciunea devine respirație, iar respirația rugăciune.
Metanierul este o punte între văzut și nevăzut, între mâna omului și inima lui Dumnezeu, este un dar al Bisericii, o binecuvântare care ne însoțește în taina pocăinței și a iubirii. Să-l folosim cu evlavie, cu smerenie și cu nădejde, știind că fiecare nod poate fi o treaptă spre Împărăția Cerurilor.
Pustia Inimii 