În antropologia ortodoxă, iubirea de sine nu este în mod necesar păcat, ci devine patimă atunci când se rupe de iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Când iubirea de sine se transformă în atașament irațional față de trup, confort, imagine sau voință proprie, ea devine o formă subtilă de idolatrie. Auto-adularea este expresia extremă a acestei patimi, omul nu doar că se iubește fără discernământ, ci se slăvește pe sine, se înalță în locul lui Dumnezeu și se închide în sine.
Iubirea de sine în lumina Sfinților Părinți
Sfântul Maxim Mărturisitorul numește iubirea de sine „maica tuturor patimilor” și „iubire nesocotită față de trup”, ea este începutul căderii, căci din ea se nasc egoismul, mândria, lăcomia, trândăvia și celelalte patimi. Cuviosul Nichita Stithatul o descrie ca „iubirea pătimașă și nerațională față de trup”, care îl face pe om să se îngrijească excesiv de sine, ignorând pe Dumnezeu și pe aproapele. Sfântul Efrem Sirul o numește „născătoarea răutăților și rădăcina tuturor relelor”. Această iubire de sine nu este o simplă grijă firească, ci o deformare a ordinii duhovnicești, în care omul se pune pe sine în centrul existenței.
Auto-adularea expresia extremă a iubirii de sine
Auto-adularea este o formă de orbire spirituală, omul nu mai vede neputințele sale, ci se contemplă pe sine ca pe un idol. Este o înstrăinare de adevăr, omul nu se mai raportează la Dumnezeu, ci la propria imagine, la propriile dorințe și la propria slavă, exemplul biblic bogatul fără minte din Luca 12,19 „Suflete, ai multe bunătăți… mănâncă, bea, veselește-te” este prototipul omului care se auto-adulează, ignorând judecata lui Dumnezeu.
Consecințele duhovnicești
Auto-adularea duce la mândrie, izolare, lipsă de pocăință și incapacitate de comuniune, omul se închide în sine, devine insensibil la suferința altora și se opune lucrării harului. Sfântul Paisie Aghioritul avertizează „Iubirea de sine este înfricoșătoare… omul caută confortul, tihna, aprecierea, și se tulbură când nu i se face voia”.
Vindecarea
Lepădarea de sine „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine” (Matei 16,24) este antidotul auto-adulării. Asceza și smerenia prin post, rugăciune și slujire, omul se curățește de iubirea irațională de sine și redescoperă chipul lui Dumnezeu în sine. Iubirea adevărată nu este iubire de sine, ci iubire în Dumnezeu, care include pe aproapele și se jertfește pentru el. Iubirea irațională de sine este o patimă subtilă, dar devastatoare, ea îl înalță pe om în propriii ochi, dar îl coboară în realitate. Auto-adularea este o formă de idolatrie interioară, care îl înstrăinează pe om de Dumnezeu, de semeni și de sine însuși, numai prin lepădare de sine, prin smerenie și prin iubire adevărată, omul poate fi restaurat ca persoană în comuniune, nu ca individ închinat sieși.
Pustia Inimii 