Patimile sursă a dezechilibrului psihic și spiritual

În antropologia creștină, omul este o ființă compusă din trup, suflet și duh, chemată la comuniune cu Dumnezeu și la desăvârșire. Însă, în urma căderii, firea omului s-a alterat, iar patimile au pătruns în structura sa interioară, producând nu doar tulburări spirituale, ci și dezechilibre psihice. Această lucrare își propune să analizeze cum patimile ca manifestări ale voinței pervertite ce afectează sănătatea sufletească și mentală a omului, conducându-l spre înstrăinare, suferință și chiar autodistrugere.

Ce sunt patimile?

 Patima este o stare sufletească irațională, repetitivă și compulsivă, care domină voința și înrobește libertatea persoanei. Arhimandritul Paulin Lecca afirmă că patimile sunt „boli ale firii” și „forme monstruoase pe care firea umană le ia prin stăruința voinței în păcat”. Ele nu sunt simple emoții, ci deformări ale afectivității, care transformă omul într-un obiect al dorinței, nu într-o persoană liberă.

Dezechilibrul psihic, consecința patimilor

 Patimile produc o ruptură între rațiune, voință și afectivitate, generând conflicte interioare, anxietate, depresie și tulburări de identitate. Psihologia modernă recunoaște că multe tulburări psihice au la bază stări afective necontrolate, compulsii și dependențe toate acestea fiind, în limbaj duhovnicesc, patimi. Părintele Teologos subliniază că patima „ne poartă unde vrea ea și nu unde dorește firea noastră”, limitând libertatea și identitatea personală.

Identificarea cu patima pierderea sinelui

 În stadiul avansat, omul nu mai luptă cu patima, ci se identifică cu ea. Dorința devine identitate, iar persoana se dizolvă în obiectul plăcerii. Această stare este o formă de demonizare psihologică, în care omul nu mai percepe realitatea, ci doar impulsul patologic. În această stare, omul devine vrăjmaș al propriei ființe, incapabil să se regăsească sau să se vindece fără intervenția harului.

Vindecarea, restaurarea echilibrului prin har

 Biserica nu oferă doar consolare, ci vindecare. Taina Spovedaniei, rugăciunea, postul și comuniunea euharistică sunt terapii duhovnicești care restabilesc echilibrul interior. Virtuțile, smerenia, cumpătarea, răbdarea sunt antidotul patimilor și calea spre sănătatea sufletului. Sfântul Ioan Scărarul spune că „virtutea este sănătatea sufletului”, iar patima este boala lui.

Patimile nu sunt simple slăbiciuni, ci forțe distructive care dezintegrează persoana, producând dezechilibru psihic și înstrăinare de Dumnezeu. Într-o lume care normalizează patimile, teologia ortodoxă oferă o cale de vindecare profundă, care unește psihologia cu soteriologia, restaurarea omului întru chipul și asemănarea cu Dumnezeu.