În tăcerea adâncă a sufletului meu, acolo unde gândurile se sting și dorințele lumii se risipesc ca fumul, rămâne un singur cuvânt: Numele Tău, Doamne, este lumină în întunericul minții mele, este suflare în uscăciunea inimii, este viață în moartea păcatului. Când rostesc cu smerenie: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, nu rostesc doar o rugăciune, ci mă încredințez pe mine însumi în mâinile Tale. Numele Tău este sabie împotriva gândurilor rele, este scut în fața ispitelor, este balsam pentru rănile nevăzute ale sufletului. Sfinții Părinți ne-au învățat că această rugăciune scurtă este scară către cer. Sfântul Grigorie Sinaitul spunea că „rugăciunea lui Iisus este lucrare a minții în inimă”, iar Sfântul Ioan Scărarul o numea „respirația sufletului”. Prin ea, omul se curățește, se luminează și se unește cu Dumnezeu. Aș vrea, Doamne, ca numele Tău cel sfânt să nu se mai despartă de mine. Să fie în mintea mea ca o candelă aprinsă, în cugetul meu ca o cântare neîncetată, în sufletul meu ca o mireasmă de nestricăciune. Să îl port aici, în viața trecătoare, și să îl duc cu mine în veșnicie, ca pe o pecete a iubirii Tale. Nu cer multe, Doamne. Nu cer înțelepciune lumească, nici slavă, nici bunătăți pieritoare. Cer doar să nu mă părăsească numele Tău. Să fie cu mine în ceasul bucuriei și în ceasul morții. Să mă însoțească în ziua Judecății, ca un prieten care nu m-a uitat. Căci dacă numele Tău este în mine, atunci și Tu ești în mine. Și unde ești Tu, acolo este pacea, acolo este lumina, acolo este viața cea adevărată.
Numele Tău, Doamne, chiar și în iad
Chiar de m-aș coborî în adâncul iadului, în întunericul cel mai de nepătruns, nu voi înceta să strig: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Căci numele Tău este mai puternic decât focul, mai luminos decât bezna, mai viu decât moartea. Dacă păcatele mele mă vor trage în jos, în locuri unde nu se mai aude cântare, nici glas de mângâiere, tot nu voi tăcea. Voi rosti numele Tău cu lacrimi, cu suspin, cu nădejde nebună, că și acolo, în iad, mila Ta poate pătrunde. Căci Tu, Doamne, ai coborât în iad pentru mine, ai zdrobit porțile lui și ai scos pe cei ce Te-au chemat. Oriunde m-aș afla — în pustiu, în temniță, în boală, în singurătate, în moarte — numele Tău să nu se despartă de mine. Să fie ca o pecete pe fruntea mea, ca o rugăciune în sângele meu, ca o lumină în privirea mea. Să fie cu mine în ceasul deznădejdii, în clipa ispitei, în vremea încercării. Și dacă, Doamne, în veșnicie voi fi departe de slava Ta, tot nu voi înceta să Te chem. Căci numele Tău este viață, și chemarea lui este începutul pocăinței, iar pocăința este începutul mântuirii. Să nu mă despart de Tine, nici în iad, nici în cer, nici pe pământ, nici în moarte, nici în viață. Să fiu al Tău, chiar dacă sunt nevrednic. Să Te port în mine, chiar dacă sunt căzut. Să Te iubesc, chiar dacă nu știu cum. Căci dacă numele Tău este în mine, atunci și Tu ești în mine. Și dacă Tu ești în mine, iadul nu mai este iad, ci loc de pocăință. Și cerul nu mai este departe, ci aproape. Și viața nu mai este trecătoare, ci veșnică.
Lumina numelui Tău în întuneric
Doamne, chiar dacă pașii mei mă duc prin văi adânci, prin locuri unde nu se mai aude nici glas de om, nici cânt de înger, tot nu mă tem. Căci numele Tău este cu mine. Este făclie în beznă, este căldură în ger, este viață în moarte. Dacă sufletul meu ajunge în temnița deznădejdii, în închisoarea gândurilor întunecate, în adâncul păcatului, nu voi înceta să Te chem. Căci acolo unde omul nu mai vede ieșire, acolo începe lucrarea Ta. Numele Tău, rostit cu lacrimi, deschide porți ferecate, înmoaie inimi împietrite, ridică din pulbere pe cel căzut. Tu, Doamne, nu Te rușinezi de întunericul meu. Tu ai coborât în cele mai de jos ale pământului, ai pășit în iad, nu ca osândit, ci ca Biruitor. Ai luminat întunericul cu prezența Ta, ai făcut din moarte poartă spre viață. Și dacă iadul meu este singurătatea, sau boala, sau frica, sau rușinea, tot acolo vreau să Te chem. Să nu mă despart de numele Tău nici în cele mai întunecate colțuri ale ființei mele. Să Te port ca pe o candelă în piept, ca pe o rugăciune în sânge, ca pe o speranță care nu moare. Căci acolo unde este numele Tău, întunericul nu mai are putere. Acolo unde este pomenirea Ta, iadul se transformă în loc de pocăință, iar pocăința în început de mântuire. Acolo unde este Hristos, chiar și cele mai întunecate locuri devin spații de har.
Rugăciune către Numele cel Sfânt al Domnului Iisus Hristos
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel Viu. Numele Tău este lumină în întuneric, suflare în moarte, viață în neființă. Tu ești începutul și sfârșitul, Tu ești Calea, Adevărul și Viața. Fă ca numele Tău cel sfânt să nu se despartă de mine nici în clipa căderii, nici în ceasul morții, nici în veșnicie. Dacă mă voi coborî în adâncul iadului, să Te chem. Dacă voi rătăci prin pustietatea lumii, să Te port. Dacă voi fi strivit de păcat, să nu uit că Numele Tău este mai tare decât moartea. Fă din inima mea un altar al chemării Tale, din mintea mea o candelă aprinsă, din sufletul meu o cântare neîncetată. Mișcă, Doamne, întreaga creație cu puterea Numelui Tău: Să tremure munții de sfințenie, să se plece cerurile de milă, Să se închine îngerii cu uimire, să se întoarcă păcătoșii cu lacrimi. Să se deschidă porțile inimilor împietrite, să se aprindă făcliile celor ce Te-au uitat. Tu, Cel ce ai pășit în iad ca Biruitor, pășește și în iadul meu. Tu, Cel ce ai luminat mormântul, luminează și întunericul meu. Tu, Cel ce ai înviat din moarte, înviază și sufletul meu cel obosit. Fă ca Numele Tău să fie răsuflarea mea, gândul meu, dorul meu, veșnicia mea. Și când toate se vor sfârși, când stelele vor cădea și cerurile se vor înfășura ca un sul, Să rămână Numele Tău în mine ca o pecete de foc, ca o cântare fără sfârșit, Ca o îmbrățișare a iubirii Tale, care nu se stinge niciodată. Amin.
Pustia Inimii 